Dirijorul si profesorul Gheorghe Cojocaru

Dirijorul si profesorul Gheorghe Cojocaru

scris de Catalina Constantinovici
Sunday, 01 April 2007

ImageÎn concertele pe care le-a dirijat a promovat pe cât posibil creaţia muzicală românească…

Profesor de muzică la Liceul Pedagogic din Botoşani timp de 30 de ani, dirijor al corului şcolii, dirijor al Coralei „George Enescu” şi al corului bărbătesc din Flămînzi, precum şi membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România din 1986, Gheorghe Cojocaru a trăit în perioada 1928 – 2002, timp în care a susţinut peste 270 de concerte în ţară.

Născut în Corjăuţi – Pomârla, la 27 aprilie 1928, Gheorghe Cojocaru a dat examen la Conservatorul din Iaşi în 1949. Deoarece din 1948 se constituise un nucleu anticomunist în Pomârla, din care făcea parte şi compozitorul, în primul an de studenţie nu a ezitat să împartă manifeste. Urmarea? La 11 iulie 1950 a fost arestat. Procesul a avut loc pe 22 februarie 1951, în  închisoarea militară din Iaşi şi Gheorge Cojocaru a primit o condamnare de cinci ani. Astfel a pătruns în lumea de după gratii, fiind prin Jilava, Piteşti, Constanţa, Gherla, Aiud, iar în 1956, pe 6 iulie, este eliberat. Lupta cu viaţa abia acum începea. A-şi găsi un loc de muncă părea imposibil şi, totuşi, după ce este contabil în comuna Şanţ, paznic la Trustul minier din Valea Vinului, revine în 1957 în Moldova şi pînă în 1963 este angajat al Ansamblului “Ciprian Porumbescu” din Suceava. A reluat cursurile Conservatorului în 1962, apoi a profesat şi din 1968 a predat în Botoşani.

În anul 1980 a înfiinţat Societatea muzicală „George Enescu”, pe lângă care şi-a desfăşurat activitatea Corala „George Enescu” Botoşani, cu care a susţinut peste 70 de concerte corale. Timp de nouă ani, în perioada 1972 – 1981, corul de elevi de la Liceul Pedagogic a susţinut anual câte un concert coral în Bucureşti, la Ateneul român, la Academia „Ştefan Gheorghiu” şi la Sala Palatului. Din 1981 seria concertelor la Bucureşti a fost continuată cu corala „George Enescu”. Fonoteca radioului păstrează aproximativ 90 de lucrări înregistrate cu cele două formaţii ale sale: corul Liceului Pedagogic din Botoşani şi Corala „George Enescu”.

Dirijorul Gheorghe Cojocaru a colaborat cu Filarmonica din localitate, realizând peste 50 de concerte vocal-simfonice, în care au fost interpretate „Fantezia pentru pian, cor şi orchestră” de Ludwig van Beethoven, cantata „Aurora” de George Enescu, „Oratoriul Eliberării” de Radu Paladi, opera „Luceafărul” de Nicolae Bretan, „Cantata Cafelei” şi „Cantata Ţărănească” de Johann Sebastian Bach, „Simfonia a noua” de Beethoven.

Cu Teatrul “Mihai Eminescu“ din Botoşani a realizat mai multe spectacole, cu restituirile “Emmi“,“Histrios“,“Decebal“,“Mureşanu“ şi “Visul meu de fier“, pentru care a scris muzica de scenă. A existat şi o colaborare cu Teatrul de păpuşi “Vasilache“, Gheorghe Cojocaru compunând muzica de scenă la piesa “Ana“ de Ion Puiu Stoicescu.

Premiile şi distincţiile care să reliefeze munca şi talentul profesorului şi dirijorului Gheorghe Cojocaru n-au întârziat să apară. Astfel, Gheorghe Cojocaru a obţinut titlul de profesor evidenţiat în anul 1972, Ordinul Meritul Cultural, clasa a III-a, în 1974, Premiul Uniunii Tineretului Comunist – laureat al Concursului cântecului politic pentru tineret şi studenţi, ediţia a III-a, 1979. Premiul “Caietelor botoşănene“ i-a fost decernat în anul 1983, pentru creaţie şi interpretare muzicală, cu volumul de coruri „La steaua…” (zece coruri pe versuri de Mihai Eminescu), fiind considerat “primul care întocmeşte o asemenea culegere, pentru muzica corală“. (Augustin Z.N. Pop, profesor universitar, doctor docent, în Cuvîntul de început al volumului “La steaua – 10 coruri pe versuri de M. Eminescu”)

Gradul I didactic l-a susţinut în anul 1980, cu lucrarea “Folclor muzical din judeţul Botoşani“. Apărută ulterior prin sprijinul Editurii Geea din Botoşani, cartea beneficiază de o prefaţă semnată de Gheorghe Ciobanu şi de un cuvânt înainte realizat de prof. univ. Emilia Comişel, care a precizat că “acest volum este menit să contribuie la o mai bună cunoaştere a spiritualităţii poporului nostru, a valorilor artei sale orale, a unităţii sistemului folcloric, sistem deschis capabil de înnoire şi îmbogăţire continuă, dar păstrîndu-şi elementele esenţiale, fundamentale”. De asemenea, cartea a fost distinsă cu Premiul I la faza republicană a Festivalului Naţional “Cântarea României“.

În iulie 1980, profesorul Gheorghe Cojocaru obţine o specializare, ca dirijor de cor, la Paris, la Institutul Naţional de Educaţie Populară.

Cu Corala “George Enescu“ şi cu corul Liceului Pedagogic, Gheorghe Cojocaru a obţinut multe rezultate meritorii, dintre care menţionez Premiul Special al juriului, la Festivalul coral “Tinereţe, ani de aur“, ediţia I, Tulcea, aprilie, 1980, Premiul Special al juriului la Concursul “Ciprian Porumbescu“ de la Suceava, în octombrie, 1980, Premiul I şi titlul de laureat la Festivalul Naţional “Cântarea României“, faza republicană, ediţia 1981, Premiul I şi titlul de laureat la concursul de interpretare “Dumitru Georgescu Kiriac“, ediţia a VII-a, aprilie, 1982, Trofeul Concursului “Ion Vidu“, Lugoj, decembrie, 1982.

Activitatea sa dirijorală a început încă din anul 1947, pe când era elev la Liceul “Anastasie Başotă“ din comuna Pomârla, judeţul Botoşani. În anul 1988 a sărbătorit 40 de ani de activitate, primind diplome de la Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România şi de la Consiliul Culturii.

Activitatea sa artistică s-a îndreptat către dirijatul coral, pe parcursul anilor având o susţinută prezenţă în acest domeniu. Timp de doi ani (1947 – 1949) a dirijat corul liceului “Anastasie Başotă“ din Pomârla, după care  a fost corist în corul Conservatorului “George Enescu“ din Iaşi, avându-l ca profesor şi dirijor pe Ion Vicol. În perioada 1956-1957 a înfiinţat şi dirijat un cor de cameră în localitatea Valea Mare, comuna Sanţ, judeţul Bistriţa-Năsăud, urmând ca între 1957 şi 1963 să ocupe funcţia de corist – tenor la Anasamblul de Cântece şi Dansuri “Ciprian Porumbescu“ din Suceava, fiind în acelaşi timp corepetitor de cor şi profesor de teorie şi solfegii. În perioada 1963 – 1968 a dirijat în Suceava zece coruri: de la Şcolile generale nr. 1, 2, 3, 5 şi 6, şi corurile mixte de la Liceul “Ştefan cel Mare“, de la Combinatul de Celuloză şi Hârtie, al Depoului C.F.R., al P.T.T.R. – regiunea Suceava şi al Băncii de Stat Suceava. Între 1968 şi 1990 a înfiinţat şi a dirijat corul Liceului Pedagogic din Botoşani, corul “Mihai Eminescu“ din Ipoteşti, corala “George Enescu“, precum şi corul bărbătesc al căminului cultural din Flămânzi, la care a activat în perioada 1982 – 1986.

Pe lângă acestea, a îndrumat mai multe formaţii corale din judeţul Botoşani, în cadrul festivalului “Cântarea României“ – din Dersca, Ungureni, Vlădeni, Ştefăneşti, Lunca, Hilişeu-Horea, Fundu-Herţii, Dorohoi, Săveni.

În anul 1970, pe 4 aprilie, în sala Teatrului “Mihai Eminescu“ a avut loc unul dintre concertele susţinute de corul Liceului Pedagogic din Botoşani, condus de Gheorghe Cojocaru. Prestanţa corului care a interpretat lucrări preclasice, clasice şi de inspiraţie folclorică românească a adunat o serie de aprecieri, aparţinând unor distinse personalităţi, înscrise şi păstrate în Cartea de aur a Corului Liceului Pedagogic. “Interpretarea la un înalt nivel artistic al pieselor, omogenizarea perfectă şi fineţea în piano, verva în tempoul rapid, mi-au trezit un adânc sentiment de preţuire şi stimă atât pentru membrii corului, cât şi pentru talentatul şi neobositul maestru Gh. Cojocaru“, aprecia Pavel Delion. “Vrednic şi inimos continuator al lui Posluşnicu, pe meleagurile Botoşanilor“(George Pascu – din Cuvântul său la aniversarea a cinci ani de activitate concertistică a corului Liceului Pedagogic Botoşani), Gheorghe Cojocaru a lăsat mereu “aceeaşi impresie de probitate profesională şi deosebită dragoste şi afecţiune pentru ceea ce este mai frumos pe lume – muzica “ (Ilarion Ionescu-Galaţi, Cartea de aur a Corului liceului Pedagogic)

În concertele pe care le-a dirijat a promovat pe cât posibil creaţia muzicală românească. La aniversarea a cinci ani de activitate concertistică, George Pascu sublinia programul alcătuit de Gheorghe Cojocaru, „care a început cu muzica unui făuritor de tradiţie botoşăneană şi se termină simbolic cu o compoziţie a dirijorului, Gheorghe Cojocaru”.

Care ar fi cuvântul dirijorului? Iată ce scria el în Prefaţa Cărţii de aur a corului Liceului Pedagogic din Botoşani: „Sunt multe lucruri care, atent puse cap la cap, în timp, alcătuiesc un mozaic. Ele converg spre definirea unui destin, cu toate că nu sunt întru totul de acord cu „ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”! Ajuns dirijor, acesta recunoaşte: „(…) am fost cu elevii mei un dirijor dificil (eu cred că nu aş fi suportat un asemenea dirijor cu un vocabular atât de „colorat”)”.

Ca profesor, de-a lungul anilor, Gheorghe Cojocaru a fost îndrumător al multor botoşăneni, în realizarea lucrărilor de grad de către aceştia, însă cel mai semnificativ fapt este acela că mulţi dintre cei care l-au cunoscut au urmat mai apoi calea muzicii.

Consemnări în cronicile timpului privind activitatea sa dirijorală au existat şi au fost cuprinse în ziare precum “Clopotul“ (Botoşani), “Informaţia Bucureştiului“, “Scânteia“, “Scânteia tineretului“, “Milcovul“ (Vrancea), “Steagul Roşu“ (Bacău), “Flacăra Iaşului“ şi reviste – “Muzica“, “Era socialistă“, “Contemporanul“, “Tribuna şcolii“, “Ateneu“.

Având acces la o serie de documente păstrate din timpul vieţii compozitorului, mi s-a părut interesant să fac cunoscută o pagină, una dintre puţinele de acest fel, care face referire la marele nostru compozitor născut pe plaiuri botoşănene, George Enescu, în care Gheorghe Cojocaru concluzionează că “nu va fi departe timpul când muzicologii de pretutindeni, inclusiv istoricii noştri, vor împărţi epocile mare ale procesului de afirmare a şcolii noastre de compoziţie în două mari perioade: înainte şi după Enescu“.

“George Enescu

Nu mi-a fost hărăzit să-l văd pe George Enescu, deşi în timp m-am apropiat de el ca de ceva ce ai nevoie în fiecare zi.Atunci când Enescu dădea ultimul concert la Dorohoi – concertul de adio – aş fi putut să-l văd; dar cunoştinţele mele de la liceu, fără profesor de specialitate – la Pomârla – nu mi-au oferit ultima şansă de a-l vedea şi auzi pe Luceafărul muzicii româneşti. Poate că, pentru dragostea pe care am început să o nutresc faţă de creaţia sa începând cu opera “Oedip“ şi întorcându-mă pe firul opusurilor sale până la Rapsodii, viaţa, destinul sau poate întâmplarea mi-au dat prilejul de a-i vedea măcar mormântul, care se află în cimitirul Pierre Lachaise din Paris, unde am fost atras ca de un magnet (1980). Mă gândesc la vremea când Enescu era cu vioara, bagheta în mână, ce forţă exercita asupra acelor care-l cunoşteau. Mărturisesc că mai mult tremurând am ajuns la mormântul lui simplu pe care – spre bucuria mea – am aflat 3 garoafe proaspete. Am cuprins piatra, aplecându-mă peste mormânt, îngenunchiind fără să premeditez, simţindu-mă o clipă alături de El, întorcându-mă cu El împreună la colţul nostru de ţară pe care l-a iubit cu pasiune şi de care – în acel moment – şi mie îmi era dor. Pot spune că am fost o clipă alături de întreaga măreţie a lui Enescu, apărută pentru o clipă de sub modesta şi simpla lespede pe care era încrustat ENESCO. Am simţit o durere aflându-l departe de dealurile pe care le-a mângâiat cu privirea şi le-a căutat cu dorul şi dragostea-i necurmată, însă m-am resemnat oarecum lăsându-l să doarmă alături de nume ilustre: Rossini, Chopin, Balzac, Apolinaire, Hugo, Moliere, Racine, Bellini şi atâţia alţii. A scrie la comemorarea din 4 decembrie de la trecerea în nemurire a lui George Enescu este o mare greutate, cel puţin pentru mine.S-a vorbit şi s-a scris în ultimul sfert de veac despre unicitatea geniului enescian, fără a i se releva coordonatele şi trăsăturile fundamentale caracteristice autorului Rapsodiilor române. Toţi am simţit o mare greutate în a clasifica un profil atât de singular în istoria muzicii!Crescut în atmosfera severă a muzicii austriece, a ştiut să evite modele trecătoare care au bântuit Parisul la începutul secolului al XX-lea, nealăturându-se nici unei tendinţe novatoare pur experimentale, evitând aplicarea spectaculoasă a efectelor tehnice.George Enescu a înclinat spre sinteză, mai mult decât spre inovaţia de paradă, fapt care a contribuit la întârzierea receptării creaţiei sale şi a ocupării locului pe care-l merită în planul creaţiei universale; iată de ce avea dreptate Antoine Golea în Estetique de la musique contemporaine că “Enescu rămâne cel mai nedereptăţit compozitor al veacului XX“.Din această imposibilitate de clasificare profesională, creaţia autorului lui “Oedip“ şi-a dobândit pe măsura scurgerii anilor perenitatea. Compozitorul a ştiut să cristalizeze acele trăsături de esenţă umană şi artistică nepieritoare, a insistat pe ideile majore capabile să insufle paginilor muzicale o puternică viaţă interioară. “Singurul dintre toţi, care după părerea mea are o adevărată personalitate şi cre nu-mi dă impresia că deformează ideile ca să le facă să apară ca noi, este George Enescu. În fond, după părerea mea – mărturisea profesorul Andre Gedalge despre discipolul său – el este singurul care are în adevăr idei şi suflu“. S-a remarcat pe bună dreptate că Enescu a fost un tip de muzician renascentist, rătăcit în secolul atomului şi al cuceririi cosmosului. Proverbiala sa memorie, cultura multilaterală în domeniile ştiinţei şi filosofiei, dar mai ales activitatea profesională de compozitor, violonist, dirijor, pianist, pedagog etc. l-au singularizat în lumea artei moderne.În momentul când unii muzicologi străini îl socoteau pe Enescu “un vajnic ctitor din vremea Renaşterii“, un enciclopedist al secolului iluminismului, pierdut în lumea noastră, muzicologii români au scos la lumină şi alte laturi inedite ale acestui umanist. Astfel, muzeul muzicii româneşti păstrează o suită de desene şi caricaturi semnate de Enescu, ce depăşesc cu mult condiţia artistului plastic amator.Acest Michelangelo al muzicii româneşti a însemnat pentru mulţi prieteni, colegi de breaslă, critici muzicali, un poliinstrumentist fără egal. Există documente şi mărturii scrise ce atestă noi laturi ale muzicianului român: organist, violist, violoncelist, flautist şi cornist.Puţini ştiu că George Enescu nu s-a temut să apară în unele din aceste posturi –  chiar în faţa publicului din ţară şi străinătate.Toate acestea sunt virtuţi care întăresc portretul muzicianului renascentist, luminând unicitatea geniului enescian.Deşi tot mai mulţi cercetători contemporani recunosc în creatorul român un spirit de sinteză universală, totuşi George Enescu se înscrie – în primul rând – ca personalitatea de sinteză primordială a culturii muzicale româneşti.

Nu va fi departe timpul când muzicologii de pretutindeni, inclusiv istoricii noştri, vor împărţi epocile mare ale procesului de afirmare a şcolii noastre de compoziţie în două mari perioade: înainte şi după Enescu. “ (Gheorghe Cojocaru)

http://www.ltniorga.ro/istoric/gheorghe-cojocaru/

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Articole publicate in presa. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Dirijorul si profesorul Gheorghe Cojocaru

  1. ioan donca zice:

    Buna seara . Ma numesc Donca Ioan, locuiesc in Ploiesti si sunt un stranepot al lui M.Gr.Poslusnicu (a fost frate cu strabunicul matern). Intrucat lucrez la intocmirea unui arbore genealogic extins al familiei, as dori sa aflu mai multe detalii din viata sa de la Botosani si Pomarla, eventual imagini. Cateva mi-au fost furnizate de dl. director al Muzeului de Istorie din Botosani in urma cu cativa ani, materializate in blogul http://parintiinostri.blogspot.ro/ Ma puteti ajuta ? Va multumesc !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s