Domnului Ioan Prelipcean

Domnul Ioan Prelipcean  a fost o persoană sensibilă, modestă, cu voce blândă, care știa să-și asculte semenii și încuraja elevii talentați. A realizat un ”experiment” intitulat ”ABC pianistic” prefațat de un referat conceput și semnat de către fosta mea doamnă dirigintă Gabriela Mineață, pe atunci șefa Comisiei Metodice a Catedrei de Pian din cadrul Școlii Generale nr. 6, ceea ce reprezenta școala de muzică, care aprecia la acea dată – 17 februarie 1989 – că lucrarea ”este o metodă de pian pentru începători, în care autorul încearcă să îmbine experiența sa de pedagog cu aceea de compozitor” și că, astfel, ”metoda câștigă în accesibilitate și mesaj estetic”. Volumul cuprinde exerciții și piese compuse de diferiți compozitori, precum Johann Sebastian Bach, Carl Czerny, Joseph Jaydn, Wolfgang Amadeus Mozart, Robert Schumann, Bela Bartok, Silvia Teodorescu, Dumitru Georgescu-Kiriac, dar și piese semnate de autor: ”Mici variațiuni pe un cîntec de leagăn”, ”Pe balansoar”, ”Temă cu variațiuni”, ”Mică suită pe teme folclorice”, ”Studiu tehnic”, ”Balerina – vals pueril” și prelucrări de folclor. Am fost elevă a Școlii de muzică din Botoșani și astfel l-am cunoscut pe domnul profesor. Și în acea perioadă, și mult mai târziu, a fost în casa noastră pentru a ne acorda pianul. Dar în casa cărui botoșănean ce deține un pian n-a fost domnul Prelipcean? De asemenea, mi-l amintesc la concertele susținute de orchestra Filarmonicii bocatalina1toșănene, în pauză, în aceeași ipostază, de a acorda pianul.

Datorită doamnei Alexandrina-Doina Prelipcean am intrat în posesia celor două cărți, dar și a CD-ului de ”fluierat artistic”, în interpretarea lui Ioan Prelipcean. Am aflat astfel că dumnealui a dirijat orchestra populară ”Stejărelu” din Botoșani și că a compus muzica pentru spectacolul de teatru ”Răzvan și Vidra” prezentat în stagiunea 1971-1972.

Parcurgând câteva dintre partiturile pe care mi le-a pus la dispoziție doamna Prelipcean, am sesizat dorința de perfecțiune a compozitorului, prin notațiile prezente în fiecare lucrare, dar și prin aranjamente muzicale diferite pentru aceeași lucrare. De exemplu, Suita sa pentru cor mixt, pian și instrumente de percuție, o lucrare preluată din folclor, beneficiază de două prelucrări – o variantă pentru cor mixt (autorul menționând doar voci de femei – soprane și altiste), pian și instrumente de percuție – trianglu, o altă variantă realizată pentru cor mixt (cu toate partidele vocale – S, A, T, B) și instrumente de percuție. Voi mai aminti aici lucrările sale – ”Gazel”, piesă corală compusă pe versuri eminesciene, și cele două ”Balade pentru nai și orgă”, în Sol Major și în mi minor, adică din aceeași familie, dar cu exprimări diferite, ambele datate din anul 1993 și dedicate naistului Gheorghe Zamfir.

Mi-ar plăcea să pot regăsi aceste compoziții, dar și altele  la Biblioteca Județeană ”Mihai Eminescu” Botoșani, pentru a putea fi accesibile oricui dorește să le studieze și să le facă cunoscute fie muzicologic, fie prin diverse interpretări.

Articolul ”Ioan Prelipcean, o viață de om dăruită muzicii” este inclus în volumul ”Ziua Europeană a Muzicii – Botoșani, oraș al muzicii și culturii europene”, Editura Artes, 2014. Publicația poate fi studiată la Muzeul Județean Botoșani, la Biblioteca Județeană „Mihai Eminescu” Botoșani, la Universitatea de Arte „George Enescu” Iași.  http://visdeartist.wix.com/visdeartist/apps/blog/year/2014/page/1

Ziua Europeană a Muzicii: Botoșani – oraș al muzicii și culturii europene

Botoşaniul muzical

 

 

Omagiu enescian

Simplitatea în viață este adevărata libertate.
(George Enescu în George Enescu intim, de Ioan Massoff,
în Rampa, București, XVI (1931), nr. 4 131, 26 octombrie[1])

Una dintre cele mai importante personalități ale secolului XX, George Enescu a fost compozitor, violonist, pianist, dirijor și pedagog. S-a născut pe meleaguri botoșănene, mai precis la Liveni-Vârnav, lângă Dorohoi, în anul 1881. În 2011 se împlinesc 130 de ani de la nașterea compozitorului.

A studiat la Conservatorul Societății prietenilor muzicii din Viena, apoi s-a îndreptat către Paris unde a studiat la Conservator cu nume celebre din lumea muzicii: Theodor Dubois – armonie, Massenet și Faure – compoziție. L-a cunoscut pe Brahms, Saint-Saens, unul dintre elevii săi fiind marele violonist Yehudi Menuhin.

A promovat muzica românească peste tot în lume și s-a reîntors de multe ori pe meleagurile natale fie pentru a compune, fie pentru a concerta. La Cracalia, lângă Liveni, locul în care s-a mutat de la vârsta de 3 ani, a compus multe lucrări: două uverturi de concert (1892), Introduzione pentru pian (1894), Preludiul și Scherzo pentru pian (1896), liedurile Maurerlied și Konigshusarenlied (1899), Impromptu pentru pian (1900), Toccata, Pavana și Bouree din Suita pentru pian, op. 10 (1901, respectiv 1903), termină prima parte a Simfoniei II în la major (1912), Le silence musicien pe versuri de Fernard Gregh (1915), Mazurka melancolique și Burlescă din Suita pentru pian, fără număr de opus (1915), termină orchestrarea Sarabandei din Suita II pentru orchestră în la major, op. 20 (1915), Appassionato din Suita pentru pian, fără număr de opus (1916). La Dorohoi a finalizat orchestrarea Simfoniei III (1918) și partea a doua din Cvartetul cu pian nr. 2, op.30 (1943),

În anul 1894, la 13 ani, concertează la Botoșani, în sala liceului Laurian, într-un recital de caritate pentru Spitalul de copii din oraș. Din 1912 încep o serie de concerte incluse în turnee naționale, după cum urmează: martie 1912 Botoșani, noiembrie 1914 Dorohoi (concert caritabil, pentru Crucea Roșie), februarie 1915 Botoșani, mai 1917 Dorohoi şi Botoşani (concerte caritabile pentru răniții de război), aprilie 1921 Botoșani, aprilie 1923 Dorohoi și Botoșani, mai 1923 Botoșani, martie 1927 Dorohoi și Botoșani, aprilie 1929 Botoșani, mai 1929 Dorohoi, noiembrie 1931 Dorohoi și Botoșani, noiembrie 1936 Botoșani, noiembrie 1937 Botoșani

Contactele cu locul natal nu au fost întodeauna realizate în conjuncturi fericite. În decembrie 1919 a încetat din viață Costache Enescu, tatăl compozitorului, la Dorohoi, iar  Enescu a rămas în localitate până în ianuarie 1920.

În anul 1915, la vârsta de 34 de ani, îl cunoaște la București pe pictorul Ștefan Luchian, altă personalitate artistică născută în județul Botoșani, iar în 1917 și 1918, fiind prezent la festivalurile organizate de Teatrul Național din Iași în folosul artiștilor refugiați, îl întâlnește pe Nicolae Iorga, sosit acolo pentru același scop. În decembrie 1928 contribuie cu suma de 5000 de lei pentru ridicarea unei statui poetului Mihai Eminescu, iar în aprilie 1941 a început să compună Simfonie în re major, cu tenor și cor de femei, pe versuri de Mihai
Eminescu (Mai am un singur dor).

În decembrie 1931, George Enescu este sărbătorit la Atenerul Român din București, moment în care ia cuvântul Liviu Rebreanu. Cu această ocazie, Enescu a fost declarat cetățean de onoare al Municipiului București. Peste cinci ani urma să primească aceleași onoruri la Iași.

La 56 de ani, pe 4 decembrie, la București, George Enescu s-a căsătorit cu Maria Cantacuzino. În noiembrie 1954 a fost distins cu Premiul ”Paganini”, în valoare de 50.000 fr., de către Association d`entraide des auteurs de musique professionnels de la SACEM.

George Enescu s-a stins din viață pe 4 mai 1955, la Paris. În acea zi, Marea Adunare Națională a Republicii Populare Romîne și Consiliul de Miniștri au decis să organizeze Concursul Internațional George Enescu, cinci burse de studii, concurs pentru statuia și bustul compozitorului, înființarea Casei memoriale George Enescu la Liveni, introducerea denumirii George Enescu pentru satul numit inițial Liveni, pentru piața Ateneului Român și a Filarmonicii de Stat din București.[2]

În acest an, la Noaptea muzeelor, botoșănenii au putut asculta partea a doua din Suita op.18 nr. 3, intitulată Vocile stepei[3], grație Asociației culturale Vis de Artist. Fragmentul a fost interpretat de Mădălina Pancu din Botoșani, studentă la Universitatea de Arte din Iași, clasa prof. Luminița Rotaru-Constantinovici, înregistrarea fiind din anul 2009.


[1] Din George Enescu – Fernanda Foni, Nicolae Missir, Mircea Voicana, Elena Zottoviceanu, volum apărut sub îngrijirea Academicianului George Oprescu și a Academicianului Mihail Jora, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., București, 1964, p. 19

[2] Informațiile sunt preluate din volumul George Enescu – Fernanda Foni, Nicolae Missir, Mircea Voicana, Elena Zottoviceanu, op.cit., pp. 131-262

[3] Vocile stepei e o lucrare pierdută de Enescu, regasită și tipărită în suplimentul Muzica ca Suita 3”. De fapt, sunt 7 piese impromptu op . 18 (1913-1916). Lucrarea reprezintă un tablou tipic rusesc, trecerea unui convoi prin întinderile  unei câmpii nesfârșite. A fost scrisă în urma unei călătorii întreprinse de Enescu în Rusia cu trenul, iar impresiile de atunci se regăsesc în ”Vocile stepei”.

Viniciu Moroianu, mesager al ”frumosului muzical” desprins din arta lui Dinu Lipatti

Seara de 10 iunie a oferit melomanilor botoșăneni posibilitatea de a asculta, după 38 de ani, ”Concertino în stil clasic pentru pian și orchestră de cameră”, op. 3, de Dinu Lipatti, în interpretarea pianistului Viniciu Moroianu și a orchestrei Filarmonicii din Botoșani, sub bagheta dirijorală a prof. Nicolae Ursu.

”De aproape douăzeci de an vin la Botoșani anual și o fac cu bucurie, pentru că în acest colectiv regăsesc bucuria de a face muzică!” – a menționat, după concert, domnul Moroianu. Aflat în postura de a interpreta acest concert, rar cântat în România, ne-a mărturisit că l-a interpretat de curând la Târgoviște și urmează ca pe 15 iunie să-l interpreteze din nou la Sala Radio din București, concert ce va fi transmis în direct de la ora 19.00 la Radio România Muzical și Radio România Cultural.

Apreciind, ca întotdeauna, interpretarea extrem de pătrunzătoare a pianistului Viniciu Moroianu, l-am provocat să discutăm despre existența unui fragment din partea a III-a a Concertino-ului care are vădite tente de jazz și și-a exprimat încântarea de a realiza artistic
acel fragment. Pasiunea pentru Dinu Lipatti a reieșit din discuțiile nenumărate pe care le-a purtat la sfârșitul concertului cu numeroși admiratori, de altfel Viniciu Moroianu a și fost premiat în anul 1992 cu Premiul Fundației ”Dinu Lipatti” pentru interpretarea Fanteziei op. 8 a compozitorului. Pasionată la rându-mi de Dinu Lipatti, cunosc faptul că marele nostru pianist aprecia divertismentul şi acest fapt reiese din cronicile muzicale apărute în iunie 1938 în ”Libertatea”, în care artistul menţionează: «La ultimul concert „Triton”, dirijat de Charles Munch, am auzit un Divertisment de Marcel Mihalovici, foarte spiritual şi frumos orchestrat, un Concerto de saxofon, delicios ca idee, de Jacques Ibert, un alt Concerto (pentru orchestră) de Roussel, una din reuşitele lucrări ale regretatului compozitor francez şi Trois chansons de fous de Ferroud, lucrare amuzantă şi sinceră. Ca încheiere Pulcinella de Stravinski, prelucrată după Pergolesi. Lucrarea este adorabilă, de altfel tot ce trece prin mâna marelui magician Stravinski nu poate fi decât remarcabil. Pulcinella a fost comentată, la apariţia sa, cu multă patimă. Este, poate, cel mai bun semn de succes!1». În alte cronici, face referire la ”adorabila Serenadă în re major (nr. 2) de Mozart”2 sau la ”Marşul adorabil de Schubert pentru 4 mâini, executat cu multă vervă”3 sau menţionează cum a ascultat Fănică Luca sau Grigoraş Dinicu4.

Nota de divertisment transpare în lucrările sale, mai ales în cele de început – la cinci ani scrie Marşul ştrengarilor în ritm de polcă, apoi prezenţa unui cântec popular francez în Sonata pentru vioară şi pian scrisă la 16 ani5, influenţa muzicii lăutăreşti în Sonatina în La Major scrisă la aceeaşi vârstă, ”La marche d-Henri”, o glumă muzicală pentru pian, la 4 mâini, dedicată medicului şi prietenului său Henri Dubois-Ferriere, concepută cu puţin timp înainte

1 Carmen Păsculescu-Florian – Vocaţie şi destin. Dinu Lipatti, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1986, p. 96
2 Ibidem, p. 99
3 ”Libertatea”, 22 iunie 1938, în Carmen Păsculescu-Florian – op.cit., p. 99
4 Dragoş Tănăsescu şi Grigore Bărgăuanu – Dinu Lipatti, Ed. muzicală a Uniunii Compozitorilor, Bucureşti, 1971,
p. 104
5 Carmen Păsculescu-Florian – op.cit., p. 68

de a muri, dar şi Burlesca sau liedurile compuse pe versuri de Rimbaud, Verlaine, Eluard. Nu numai în compoziţii se observă latura de divertisment, ci şi în interpretări, fiind fascinat de vals – de exemplu, în anul 1938, a înregistrat Valsurile de Brahms, pe care le-a interpretat împreună cu Nadia Boulanger6. A interpretat valsuri, dar şi barcarole de Chopin, ”Dansul piticilor” de Liszt.

Referindu-mă la Concertino în stil clasic pentru pian şi orchestră de cameră op. 3, lucrarea a fost concepută în patru părţi, a purtat iniţial denumirea de ”Suită clasică”, la propunerea profesoarei sale de compoziţie, Nadia Boulanger. Dedicat Floricăi Musicescu, Concertino a fost editat de Universal Edition, în Viena, în anul 1941, iar prima audiţie a avut loc la Bucureşti, la deschiderea stagiunii simfonice, pe 5 octombrie 1939, în interpretarea lui Dinu Lipatti, acompaniat de orchestra Filarmonicii dirijată de George Georgescu. Povestea acestei creaţii a început pe 23 martie, finalizându-se în nouă zile7, aşa cum şi la Gershwin crearea celebrei ”Rhapsody in blue” a fost realizată în numai zece zile. Lipatti a început cu finalul, fără vreun motiv anume, apoi cu partea I, a II-a, dorindu-şi ca partea a treia să fie un Menuet, şi nu un Scherzo cum a devenit în cele din urmă. Se pare că această parte este şi cea care-l caracterizează mai bine, umorul reprezentând una dintre calităţile lui Lipatti8, fiind considerat o persoană agreabilă, spirituală, iar acest lucru se regăseşte, de exemplu, şi în Finalul, Con spirito, din Simfonia concertantă pentru două piane şi orchestră de coarde, dedicată lui Charles Munch. ”Concertul îl văd în stil clasic. E un domeniu care pentru moment îmi oferă resurse nebănuite de mine.”9, asta spunea Lipatti.
Ţesatura melodică concepută în triolete creează atmosfera senină din Partea I, care suportă comparaţii cu preludiile din Baroc, în anumite momente chiar şi cu Valsul de salon, caracteristic sec. al XVIII-lea.

Partea a doua, Adagio Molto, păstrează starea barocă, cu reîntoarceri la Bach, punctual la Aria din Suita pentru orchestră nr. 3 în Re Major care, de altfel, a constituit sursă de interpretare vocală şi pentru Aura Urziceanu, prima solistă de jazz din România, care a imprimat această arie pe albumul ”Aura”, editat de Electrecord în 1972. Această parte este realizată de compozitorul Dinu Lipatti în si minor, relativa lui Re Major în care este concepută Aria, tonalitatea exprimând, după Rimski-Korsakov10, nuanţe verzui ce
completează galbenul auriu al lui Re Major şi, totodată, subliniază starea afectivă pronunţată de melancolie.
Allegretto din Partea a III-a debutează cu pânza sonoră de şaisprezecimi, tema apropiindu-se de clasic, sugerând sonorităţi asemănătoare Concertelor pentru pian de Mozart. Astfel este pregătită secţiunea mediană care poartă amprenta lui Stravinski şi în care ritmul extrem de expresiv şi clar, prin schimbarea accentelor, sincope, contratimpi, conduce la exprimarea unor stări jazzistice. Dialogul dintre oboi şi pian din Scherzo reliefează suportul ritmic şi intervalica specifice jazzului. Melodia este de inspiraţie românească, în timp ce ritmul are corespondenţe în divertisment, reuşind să îmbine prin formulele ritmice folosite atmosfere de marş cu cele de
ragtime, într-un melanj conceput în manieră swing, determinant şi impozant. Nu doar influenţe din creaţia lui Stravinski sunt observabile în această parte. O anumită

6 Ibidem, p. 80
7 Dragoş Tănăsescu şi Grigore Bărgăuanu – op.cit., p. 51
8 „Era mereu vesel, avea mult umor”, în Carmen Păsculescu-Florian – Dinu Lipatti, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1989,
p. 91
9 ”Toccata în acelaşi stil e scrisă. Pe aceasta din urmă i-am prezentat-o lui Stravinski şi mi-a spus că nu mă poate
sfătui mai bine decât să continui în aceeaşi direcţie.”, în Dragoş Tănăsescu şi Grigore Bărgăuanu – op.cit., p. 51
10 Rimski-Korsakov – Enciclopedia dicţionarului muzical, Moscova, 1959, p. 296

analogie, insistând pe expunerea ritmică, se poate realiza şi cu Partea a III-a din Concertul pentru pian nr. 3 de Prokofiev.

Putem vorbi de nuanţe jazzistice fiindcă orchestra de factură clasică nu poate reda sonorităţi jazzistice, întrucât însuşi compozitorul menţionează pe partitură Concertino în stil clasic şi pentru că aceste asocieri pot fi remarcate doar în această parte. Asta însă nu ne îndepărtează de anumite sonorităţi evidente date de ritmul pregnant din secţiunea mediană a acestei părţi. Profilul ritmic jazzistic este reliefat prin accentele pe timpi slabi, prospeţimea ritmică, precum şi prin ritmul ternar, folosit cu precădere în jazz. Pianul este instrument solistic atât pentru muzica de factură clasică, cât şi în jazz, o lucrare reprezentativă în acest sens fiind ”Rhapsody in blue” de George Gershwin. Concertino presupune o formă liberă şi evidenţierea instrumentului solist, iată o nouă posibilă corelare între Concertino în stil clasic pentru pian şi orchestră de cameră al lui Dinu Lipatti şi ”Rhapsody in blue” de George Gershwin, cea din urmă fiind o fuziune între rapsodie, fantezie şi concertino. Contemporan cu Gershwin, Lipatti a fost invitat să concerteze în Statele Unite, însă starea sănătăţii lui l-a împiedicat să dea curs invitaţiei. Altfel, poate că lucrările sale ulterioare ar fi purtat influenţe diverse, specific americane, ţinând cont că era o persoană deschisă spre nou, spre abordări inedite.
Partea a IV-a este concepută în formă de sonată, în care sunt percepute şi influenţe de dans popular prin secvenţe sonore jucăuşe. Tempourile repezi predomină în această lucrare unitară, în Coda fiind prezentate fragmente sonore reprezentative din Concertino.
Modern şi clasic într-o perspectivă de asociere a părţilor, primele două şi ultimele două, compoziţie modernă concepută cu mijloace tradiţionale, scriitură clasică, reprezentativă pentru secolul XX, Concertino a fost prima şi singura lucrare a lui Lipatti publicată până în anul 196211, fiind foarte bine primită de public.

Dinu Lipatti a trăit puţin, ca şi Mozart, Schubert, Chopin, Gershwin. La fel ca ei, a fost melodist şi, aşa cum a rostit Ernest Ansermet la mormântul lui Dinu Lipatti, ei ”au dus la îndeplinire ceea ce aveau de îndeplinit”.

Bibliografie:

COSMA, VIOREL – Eseuri, exegeze şi documente enesciene, Editura Libra, Bucureşti,
Colecţia Biografii , 2001
PĂSCULESCU-FLORIAN, CARMEN – Vocaţie şi destin. Dinu Lipatti, Ed. Muzicală,
Bucureşti, 1986
RIMSKI-KORSAKOV, NICOLAI – Enciclopedia dicţionarului muzical, Moscova, 1959
SAVA, IOSIF – Iubiţi muzica secolului XX, Editura Albatros, Bucureşti, 1984
TĂNĂSESCU, DRAGOŞ; BĂRGĂUANU, GRIGORE – Dinu Lipatti, Ed. Muzicală a
Uniunii Compozitorilor , Bucureşti, 1971
TĂNĂSESCU, DRAGOŞ – Dinu Lipatti. Viaţa în imagini, Ed. Muzicală a Uniunii
Compozitorilor din R.P.R., Bucureşti, 1962

Botoşănean atras de opera marilor valori născute pe aceste plaiuri Miercuri, 11 Februarie 2009

http://www.luceafarul.net/diverse/88-botosanean-atras-de-opera-marilor-valori-nascute-pe-aceste-plaiuri.html

Creaţia corală a cappella a compozitorului botoşănean Gheorghe Cojocaru cuprinde piese de factură lirică. Deşi sunt amprentate de gândirea polifonică a compozitorului, lucrările sale reunesc tehnici de scriitură diferită, fapt observabil în creaţiile compozitorilor din secolul XX. „(…) Pentru mine muzica rămâne o artă a emoţiei (…)” (Dirijorul francez Serge Baudo, intervievat de criticul de artă Valeriu Râpeanu, într-un fragment publicat în „Tratat de cânt şi dirijat coral” de D.D. Botez, Consiliul Culturii şi educaţiei socialiste, Institutul de cercetări etnologice şi dialectologice Bucureşti, 1985). Teoretic, în momentul în care porneşte de la un text literar compozitorul se află în ipostaza de a transpune în sunete gândirea poetului. O relaţie între text şi muzică care să înglobeze toate aspectele în aşa fel încât rezultatul să fie apreciat. „Când silaba cea mai accentuată, din cuvântul cel mai expresiv coincide cu ictusul melodic, plasat pe timpul cel mai accentuat al măsurii, într-o evoluţie melodică ascendentă spre ictus, subliniată de o dinamică naturală, atunci se poate spune că fraza este scrisă cu măiestrie, iar interpretarea ei se realizează în modul cel mai firesc” (Valeria Covătaru – „Curs teoretic de dirijat coral”, Tg. Mureş, 1969, pag. 93). Gheorghe Cojocaru surprinde imagini muzicale pornind de la textul eminescian, folosindu-se de şabloanele specifice acestui demers. În lucrările sale „La steaua”, „Sara pe deal”, poate fi remarcat principiul identităţii dintre accentele textului şi cele ale muzicii pe baza căruia fiecărui sunet îi corespunde o silabă. De asemenea, tot în aceste lucrări se observă că melismele lipsesc cu desăvârşire. Nu-l pot încadra pe Gheorghe Cojocaru în categoria creatorilor de muzică contemporană, întrucât nu abordează o scriitură de factură contemporană. Component al şcolii româneşti de compoziţie, Gheorghe Cojocaru face parte din categoria compozitorilor care au ales scriitura tradiţională, clasică, în defavoarea celei contemporane. Astfel, creaţiile sale sunt accesibile tuturor formaţiilor corale. Din punct de vedere al scriiturii, se poate observa o influenţă din partea unor compozitori precum Kiriac, Chirescu, Sabin Drăgoi, Nicolae Ursu, în genere compozitorii care s-au afirmat până în 1940. Gheorghe Cojocaru a făcut primii paşi în sfera compoziţiei ajutat de profesorii săi din facultate, Anton Zeman, Vasile Spătărelu, Achim Stoia. Apoi, după ce a absolvit studiile universitare şi a decis să aleagă calea creaţiei muzicale, a luat legătura cu Alexandru Paşcanu căruia îi trimitea periodic câte 50 de piese şi le primea înapoi corectate. Ulterior, a colaborat cu compozitorul Radu Paladi care i-a fost alături de mai multe ori. Gânduri despre George Enescu Din creaţia sa, din mărturisirile sale, reiese faptul că Gheorghe Cojocaru a fost atras de opera marilor valori născute pe plai botoşănean. Aşa se explică existenţa atâtor lucrări corale compuse pe versuri scrise de Mihai Eminescu, pe versuri scrise de poeţi botoşăneni, acele gânduri despre George Enescu, act inedit, fiind singurul de acest gen păstrat. “George Enescu Nu mi-a fost hărăzit să-l văd pe George Enescu, deşi în timp m-am apropiat de el ca de ceva ce ai nevoie în fiecare zi. Atunci când Enescu dădea ultimul concert la Dorohoi – concertul de adio – aş fi putut să-l văd; dar cunoştinţele mele de la liceu, fără profesor de specialitate – la Pomârla – nu mi-au oferit ultima şansă de a-l vedea şi auzi pe Luceafărul muzicii româneşti. Poate că, pentru dragostea pe care am început să o nutresc faţă de creaţia sa începând cu opera “Oedip“ şi întorcându-mă pe firul opusurilor sale până la Rapsodii, viaţa, destinul sau poate întâmplarea mi-au dat prilejul de a-i vedea măcar mormântul, care se află în cimitirul Pierre Lachaise din Paris, unde am fost atras ca de un magnet (1980). Mă gândesc la vremea când Enescu era cu vioara, bagheta în mână, ce forţă exercita asupra acelor care-l cunoşteau. Mărturisesc că mai mult tremurând am ajuns la mormântul lui simplu pe care – spre bucuria mea – am aflat 3 garoafe proaspete. Am cuprins piatra, aplecându-mă peste mormânt, îngenunchiind fără să premeditez, simţindu-mă o clipă alături de El, întorcându-mă cu El împreună la colţul nostru de ţară pe care l-a iubit cu pasiune şi de care – în acel moment – şi mie îmi era dor. Pot spune că am fost o clipă alături de întreaga măreţie a lui Enescu, apărută pentru o clipă de sub modesta şi simpla lespede pe care era încrustat ENESCO. Am simţit o durere aflându-l departe de dealurile pe care le-a mângâiat cu privirea şi le-a căutat cu dorul şi dragostea-i necurmată, însă m-am resemnat oarecum lăsându-l să doarmă alături de nume ilustre: Rossini, Chopin, Balzac, Apolinaire, Hugo, Moliere, Racine, Bellini şi atâţia alţii. A scrie la comemorarea din 4 decembrie de la trecerea în nemurire a lui George Enescu este o mare greutate, cel puţin pentru mine. S-a vorbit şi s-a scris în ultimul sfert de veac despre unicitatea geniului enescian, fără a i se releva coordonatele şi trăsăturile fundamentale caracteristice autorului Rapsodiilor române. Toţi am simţit o mare greutate în a clasifica un profil atât de singular în istoria muzicii! Crescut în atmosfera severă a muzicii austriece, a ştiut să evite modele trecătoare care au bântuit Parisul la începutul secolului al XX-lea, nealăturându-se nici unei tendinţe novatoare pur experimentale, evitând aplicarea spectaculoasă a efectelor tehnice. George Enescu a înclinat spre sinteză, mai mult decât spre inovaţia de paradă, fapt care a contribuit la întârzierea receptării creaţiei sale şi a ocupării locului pe care-l merită în planul creaţiei universale; iată de ce avea dreptate Antoine Golea în Estetique de la musique contemporaine că “Enescu rămâne cel mai nedereptăţit compozitor al veacului XX“. Din această imposibilitate de clasificare profesională, creaţia autorului lui “Oedip“ şi-a dobândit pe măsura scurgerii anilor perenitatea. Compozitorul a ştiut să cristalizeze acele trăsături de esenţă umană şi artistică nepieritoare, a insistat pe ideile majore capabile să insufle paginilor muzicale o puternică viaţă interioară. “Singurul dintre toţi, care după părerea mea are o adevărată personalitate şi cre nu-mi dă impresia că deformează ideile ca să le facă să apară ca noi, este George Enescu. În fond, după părerea mea – mărturisea profesorul Andre Gedalge despre discipolul său – el este singurul care are în adevăr idei şi suflu“. S-a remarcat pe bună dreptate că Enescu a fost un tip de muzician renascentist, rătăcit în secolul atomului şi al cuceririi cosmosului. Proverbiala sa memorie, cultura multilaterală în domeniile ştiinţei şi filosofiei, dar mai ales activitatea profesională de compozitor, violonist, dirijor, pianist, pedagog etc. l-au singularizat în lumea artei moderne. În momentul când unii muzicologi străini îl socoteau pe Enescu “un vajnic ctitor din vremea Renaşterii“, un enciclopedist al secolului iluminismului, pierdut în lumea noastră, muzicologii români au scos la lumină şi alte laturi inedite ale acestui umanist. Astfel, muzeul muzicii româneşti păstrează o suită de desene şi caricaturi semnate de Enescu, ce depăşesc cu mult condiţia artistului plastic amator. Acest Michelangelo al muzicii româneşti a însemnat pentru mulţi prieteni, colegi de breaslă, critici muzicali, un poliinstrumentist fără egal. Există documente şi mărturii scrise ce atestă noi laturi ale muzicianului român: organist, violist, violoncelist, flautist şi cornist. Puţini ştiu că George Enescu nu s-a temut să apară în unele din aceste posturi – chiar în faţa publicului din ţară şi străinătate. Toate acestea sunt virtuţi care întăresc portretul muzicianului renascentist, luminând unicitatea geniului enescian. Deşi tot mai mulţi cercetători contemporani recunosc în creatorul român un spirit de sinteză universală, totuşi George Enescu se înscrie – în primul rând – ca personalitatea de sinteză primordială a culturii muzicale româneşti. Nu va fi departe timpul când muzicologii de pretutindeni, inclusiv istoricii noştri, vor împărţi epocile mare ale procesului de afirmare a şcolii noastre de compoziţie în două mari perioade: înainte şi după Enescu. “ Poeziile eminesciene – sursa principală a lucrărilor muzicale semnate de Gheorghe Cojocaru Prin compunerea acestor lucrări, compozitorul a utilizat specificul cultural zonal şi l-a promovat prin muzică. De altfel, el a primit o medalie comemorativă când s-au împlinit 150 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu pentru „merite deosebite în studierea, editarea, promovarea sau interpretarea operei eminesciene” (Decretul nr. 4 din 12 ianuarie 2000; textul actului publicat în Monitorul Oficial nr. 22-21 ianuarie 2000). Dintre trăsăturile ce definesc stilul compoziţional al lui Gheorghe Cojocaru aş aminti înclinaţia către simplitate, din punct de vedere al structurii melodico-armonice, ritmice, atracţia spre muzica cu text, care este evidentă şi în care principalul mijloc de comunicare este melodia desprinsă din formaţiuni modale – de cele mai multe ori, influenţa melosului popular care se face simţită în unele lucrări ale sale de factură corală. Întrucât poeziile eminesciene constituie sursa principală a compoziţiilor muzicale semnate de Gheorghe Cojocaru, semnalez existenţa acelui „stile espressivo” (Valentina Sandu – Dediu – „Studii de stilistică şi retorică muzicală”, Universitatea de Muzică din Bucureşti, 1999) care, în acest context, subliniază expresivitatea versurilor prin muzică. Nefiind marcat de un stil atotcuprinzător, secolul XX oferă posibilitatea compozitorilor de a alege sau de a îmbina diverse stiluri. În această perioadă diferite principii sunt căutate de compozitori, însă „împrumutul şi parafraza (…) rămân strategiile importante” (Valentina Sandu – Dediu – „Studii de stilistică şi retorică muzicală”, Universitatea de Muzică din Bucureşti, 1999) abordate de aceştia. Preocupat de fuziunea cuvântului cu muzica, compozitorul a extras sursele necesare din „tradiţia” muzicală pentru a-şi expune propriile idei muzicale. În genere, mesajul muzical porneşte echilibrat şi prezintă pe parcurs o anumită gradaţie, figurile muzicale ornamentând textul eminescian. Din punct de vedere al sonorităţii, timbrul vocal constituie coordonata definitorie pe care s-a axat compozitorul. Preferă să încadreze melodia în sistemul modal, într-o tipologie cantabilă vocală, folosindu-se de un ambitus mediu şi de ţesături polifonice, abordând mai ales structuri în mers treptat. Creaţia sa este unitară din punct de vedere al sonorităţii prin preferinţa către genul vocal, prin reîntoarcerea în cadrul aceleiaşi lucrări la modul (tonalitatea) propus iniţial (ex.: „Lacul”), din punct de vedere al ritmului prin consecvenţa utilizării aceluiaşi vocabular ritmic în cadrul unei piese muzicale, din punct de vedere al melodiei prin unitatea tematică consecventă. „Amprenta componistică nu este altceva decât o concretizare a noţiunii de stil” (Valentina Sandu – Dediu – „Studii de stilistică şi retorică muzicală”, Universitatea de Muzică din Bucureşti, 1999, p. 65), determinată de figurile retorice – anabasis, polyptonom, climax („Sara pe deal”) – expuse uneori pe fondul articulaţiilor suprapuse („La Steaua”). Prin înclinaţia sa către exigenţele echilibrului, compozitorul Gheorghe Cojocaru urmează calea „clasicizării moderne” a artei muzicii, „artă luminată de idealul unui Frumos de natură etică” (Carmen Cozma – „Meloeticul. Eseu semiotic asupra valorilor morale ale creaţiei artistice muzicale”, Editura Junimea, Iaşi, 1996). Cătălina Constantinovici

http://www.luceafarul.net/diverse/88-botosanean-atras-de-opera-marilor-valori-nascute-pe-aceste-plaiuri.html

Alte clipe…

Motto: Tainele mării nu se cunosc de pe mal…

Nu-s de seama vorbele, când nu se văd faptele!

CLIPA

Omul n-o stie

n-o vede,

n-o ia in seama.

Uneori o cheamă,

sau o blesteamă.

Atunci când devine fior

o scrie,

o cântă,

o poartă

Ca pe propria-i soartă.

Atenţie dar:

Clipa nu e un har,

ci e drum

sau hotar!

Rodica-Elena LUPU